Ce vrei să citești astăzi ?

miercuri, 23 mai 2018

De ce în 1969 puteam ajunge pe Lună și astăzi nu ?

mai 23, 2018 Posted by Omae Admin , No comments
În istoria omenirii, doar 24 de oameni au călătorit spre Lună, cu toţii fiind astronauţi în cadrul programului Apollo. Jumătate dintre ei au călcat pe suprafaţa singurului satelit natural al Pământului. Eugene Cernan şi Harrison Schmitt au fost ultimele persoane care au intrat în acest club select. Sunt mai bine de 40 de ani de când un pământean a păşit pe un alt corp ceresc decât Pământul. În ciuda proiectelor fantastice şi a progresului tehnologic înregistrat în ultimele patru decenii, oamenii nu au mai ajuns pe Lună din 1972, iar ultima aselenizare controlată a unei nave spaţiale a avut loc în august 1976.

Așadar, întrebarea de pe buzele tuturor este de ce nu s-au mai continuat aceste zboruri și dacă se vor relua vreodată. Pentru a încerca să răspundem ar trebui să aruncăm o privire de ansamblu asupra momentului în care a avut loc primul pas pe lună a lui Neil Armstrong, perioadă identifică drept „de aur” în explorarea lunară.

Pe data de 25 mai 1961, preşedintele american John F. Kennedy a ţinut un discurs în faţa Congresului anunţând că SUA aveau un nou ţel ambiţios:trimiterea unui american pe Lună până la finalul deceniului. Proiectul era de-a dreptul nebunesc, dar încerca să răspundă presiunii pe care Uniunea Sovietică o punea asupra americanilor, prin obţinurea a două victorii imense în „cursa spaţială”:lansarea primului satelit artificial în spaţiu în 1957 (Sputnik 1), și mai cu seamă, pe 12 aprilie 1961, atunci când Iuri Gagarin a devenit primul om în spaţiu. În contextul Războiului Rece, în care înarmarea nucleară depășise orice fel de imaginație, preşedintele Kennedy tocmai suferise o altă umilire în aprilie 1961 odată cu înfrângerea din Golful Porcilor, care a marcat eşuarea tentativei sale de a răsturna guvernul cubanez.

La o săptămână după reuşita lui Iuri Gagarin, preşedintele Kennedy i-a cerut vicepreşedintelui Lyndon B. Johnson să studieze programul spaţial american pentru a identifica zonele în care NASA putea depăşi URSS-ul. Kennedy avea nevoie de un succes pentru a recupera terenul pierdut în faţa sovieticilor, oferindu-le cetăţenilor americani confirmarea că SUA nu-şi pierduseră supremaţia în faţa comunismului. Johnson i-a recomandat lui Kennedy să încerce cucerirea, în premieră, a Lunii. Obiectivul era suficient de îndepărtat pentru a permite NASA să recupereze terenul pierdut.



NASA a depus eforturi extraordinare de-a lungul acelui deceniu pentru atingerea ţelului stabilit de Kennedy, cu costuri extraordinare. Programul Apollo a rămas până astăzi cea mai mare mobilizare de resurse pe timp de pace din istoria omenirii. SUA a investit 24 de miliarde de dolari de-a lungul întregului program. În perioada sa de vârf, în programul Apollo erau implicaţi 400.000 de oameni și avea susţinerea a 20.000 de companii industriale şi universităţi din SUA.

În ciuda a numeroase piedici, printre care şi moartea într-un incendiu a astronauţilor ce formau echipajul Apollo 1, SUA au reuşit să trimită primii oameni pe Lună în termenul stabilit de Kennedy.

La 30 de luni de la incendiul fatal, pe 16 iulie 1969, o rachetă Saturn V s-a ridicat de la sol purtând primii oameni ce aveau să ajungă pe alt corp ceresc. Trei zile mai târziu, cei trei membri ai echipajului Apollo 11 au ajuns la destinaţie:Luna. Pe 20 iulie 1969, ora 20:18 GMT, o navetă în care se aflau Neil Armstrong şi Buzz Aldrin a aselenizat, iar pe 21 iulie 1969, la ora 02:56, Neil Armstrong a devenit primul om care a păşit pe lună şi a rostit celebra frază „este un pas mic pentru un om, dar un pas mare pentru omenire”.

Cei doi astronauţi au revenit cu succes pe orbita lunară, unde erau aşteptaţi într-o navetă spaţială de cel de-al treilea membru al echipajului, Michael Collins, şi au revenit teferi pe Pământ pe 24 iulie.

După Apollo 11 au urmat alte cinci misiuni care au dus cu succes oameni pe Lună, ultima dintre ele având loc în decembrie 1972. Aceste 6 zboruri spaţiale desfăşurate într-o perioadă de doar patru ani reprezintă singurele momente în care omenirea, prin 12 reprezentanţi, a ajuns pe un alt corp ceresc.

Putem spune că asasinarea celui mai iubit președinte american, în 1963, a fost fără doar și poate un adevărat motor care a propulsat acest proiect. Văzut ca un capriciu sau ca pe o vanitate politică într-un moment de slăbiciune al americanilor în timpul conflicutului ce împărțea lumea în două, la acel moment, se prea poate ca să se fi renunțat mai devreme dacă președintele care l-a promovat ar fi avut un sfârșit lin.

Nixon a decis în 1972 ca acest program să fie stopat. Oricum nota de plată era destul de mare:anual cam 4-4, 5 % din bugetul federal mergea către acest program spațial. Azi mai putin de .5% merge către NASA.

Desi beneficiile acestor călătorii au fost imense, perspectiva ca NASA să trimită din nou un om pe lună este mică. Costurile mari ale programului Apollo și lipsa de motivație directă cum a fost cursa înarmărilor din vremea Războiului Rece fac ca ideea de a păși din nou pe Lună să fie îndepărtată. Există voci care vorbesc despre lucrurile „ascunse” marelui public de către NASA și de guvernul federal, aspecte găsite în aceste voiaje:existența extratereștrilor sau că ar mai fi cineva pe Lună.

Azi NASA încearcă să pregătească nu doar o revenire în termen de pași pe Lună sau înfigerea unui steag acolo, ci un program-Constellation-care să susțină viața câtorva oameni acolo pentru câteva luni. Deși termenul ar fi 2020, este puțin probabil ca acest lucru să se petreacă tocmai din cauza bugetului cu mult mai mic decât cel alocat programului Apollo

Companiile private și zborul pe Lună

Totuși la orizont au apărut tot felul de inițiative private, gata să ducă nu astronauți, ci oameni obișnuiți în apropierea Lunii. Una dintre cele mai cunoscute este Excalibur Almaz, o companie care beneficiază de experienţa consultantului Valeri Tokarev, un fost cosmonaut sovietic care a călătorit de două ori în spaţiu.

Compania intenţionează să folosească vehicule spaţiale sovietice ce au fost supuse unui proces de modernizare pentru a efectua călătorii spre Lună. Şeful Excalibur Almaz, Art Dula, afirmă că utilizarea celor 6 vehicule sovietice (dintre care 4 navete reutilizabile şi două staţii spaţiale) va economisi două miliarde de dolari din bugetul companiei faţă de varianta dezvoltării altor tehnologii.

Chiar şi aşa, călătoria spre Lună nu va fi ieftină, costul ei ridicându-se la 150 de milioane de dolari de persoană conform declaraţilor oficialilor companiei. De asemenea, cei ce vor dori să pornească în expediţie spre Lună vor urma un curs de pregătire de 6 luni. Până acum în spații au mers peste 500 de persoane, însă până la Lună nu a ajuns nimeni.

La orizont, în schimb, în ultimii 15 ani s-a ivit un nou actor dispus să investească masiv într-un program spațial:China. În 2007 Mike Griffin, șeful agenției spațiale a făcut o declaraţie surprinzătoare:„China va fi ţara care va duce la revenirea oamenilor pe Lună, iar americanilor nu le va plăcea acest lucru”. Lucrurile par să se confirme pentru că în ultima perioadă  chinezii au început să obțină și roade ale investițiilor lor:prima femeie în spațiu-Liu Yang, în vârstă de 33 ani, și numeroase ieșiri ale astronauților săi în spațiul cosmic.

Cucerirea spațiului cosmic rămâne însă o țintă pentru omenire. Cine o va face în continuare este o necunoscută. Când va reveni omul pe lună? Experții spun curând... indiferent ce rasă va avea acel om.

marți, 22 mai 2018

Cele mai oribile experimente pe oameni (despre care am aflat)

mai 22, 2018 Posted by Omae Admin No comments
Uciderea unui singur om este o crimă, însă ceea ce veţi găsi mai jos în această listă, căruia nu putem să îi spunem decât generic şi macabru top, deci ceea ce veţi găsi sunt planuri diabolice întocmite împrotriva fiinţei umane, de aceeia care ar fi trebuit să o apere. Ordinea este aproximativă, întrucât experimentele medicale au avut durate diferite şi un numar mai mare sau mai mic de subiecţi.

Experimentul Stanford Prison.

A fost un studiu psihologic asupra reacţiilor pe care le au oamenii în captivitate şi asupra comportamentului acestora în relaţie cu autorităţile şi cu ceilalţi deţinuţi. Experimentul a avut loc în 1971, la Universitatea din Stanford, şi a fost condus de psihologul Philip Zimbardo. O serie de studenţi, închişi în subsolul instituţiei, au jucat rolul gardienilor şi al deţinuţilor. Atât prizonierii, cât şi gardienii şi-au intrat foarte repede în roluri şi în scurt timp au dat dovadă de sadism, cu urmări dintre cele mai neplăcute. Unii studenţi au suferit traume emoţionale puternice şi au fost scoşi din experiment înainte de vreme. În cele din urmă, Zimbardo, alarmat de turnura pe care a luat-o situaţia, a pus capăt studiului.


Operaţiunea Monstrul.

Aceasta a fost un studiu efectuat asupra a 22 de orfani, în Davenport, Iowa, în anul 1939. Studiul a fost condus de Mary Tudor, coordonată de Wendell Johnson, profesor la Universitatea din Iowa. Orfanii au fost împărţiţi în două grupuri experimentale – unul de terapie pozitivă, care i-a ajutat pe copii să-şi îmbunătăţească modul de comunicare, altul de terapie negativă. Ori de câte ori subiecţii făceau vreo greşeală de exprimare, li se spunea că sunt bâlbâiţi şi li se făceau numeroase reproşuri. O mare parte dintre orfanii supuşi terapiei negative au rămas cu deficienţe de comunicare pentru tot restul vieţii lor.


Proiectul 4.1.

Acest proiecta fost un studiu condus de Statele Unite asupra rezidenţilor din Insulele Marshall. Locuitorii insulelor au fost subiecţii testului nuclear de la Bikini Atoll, efectuat pe 1 martie 1954, mai apoi încercându-se a se afla care sunt efectele radiaţiilor asupra lor. În primul deceniu de la testul nuclear, efectele erau ambigui şi dificil de corelat cu expunerea la radiaţii:numărul de avorturi spontane şi de copii morţi la naştere s-au dublat în primii cinci ani, însă apoi au revenit la procentajul de dinaintea testului;s-au înregistrat unele întârzieri în dezvoltare la copii, însă nu suficiente încât să creeze un şabolon. Un alt efect al radiaţiilor a fost cancerul tiroidian, de care au suferit un sfert dintre copiii respectivi. 



Proiectul MKULTRA sau MK-ULTRA, a fost numele de cod dat cercetării efectuate de către CIA asupra modului în care se poate controla creierul uman. Experimentul a început în 1950 şi a ţinut până la sfârşitul anilor `60. Dovezile arată că în timpul experimentului s-au folosit o serie de medicamente ilegale şi diverse alte metodologii pentru a manipula statusul mental al subiecţilor şi pentru a altera funcţiile creierului. Printre altele, studiul a presupus şi administrarea de LSD angajaţilor CIA, personalului militar, unor doctori, agenţi guvernamentali, prostituate, bolnavi psihic şi mai multor persoane obişnuite, pentru a le monitoriza reacţiile. Drogurile erau administrate fără acordul celor vizaţi, ceea ce a însemnat violarea codului Nuremberg, pe care Statele Unite l-au adoptat după cel de-al doilea Război Mondial.Operaţiunea Midnight Climax, partea a proiectului MKULTRA, a presupus o selecţie a mai multor bărbaţi care mergeau la bordeluri, însă care erau foarte jenaţi de acest lucru. Bărbaţilor li se administra LSD, apoi erau lăsaţi în camere special create la fiecare bordel, încăperi care dotate cu pereţi din oglindă. Bărbaţii erau filmaţi, după care li se studia comportamentul.  În 1973, directorul CIA-ului, Richard Helms, a dispus arderea tuturor dosarelor MKULTRA, făcând aproape imposibilă o anchetă completă în acest caz.


Proiectul Aversion.

Armata Africii de Sud i-a forţat pe soldaţii homosexuali albi să îşi facă operaţii de schimbare de sex între 1970 şi 1980. În plus, i-a supus pe aceştia la castrare chimică şi alte diverse experimente medicale ilegale. Cu toate că nu se cunoaşte un număr fix, chirurgii armatei estimează că între anii 1971 şi 1989, 900 de femei şi bărbaţi au fost obligaţi să-şi facă operaţii de schimbare de sex, ca parte a unui program secret de exterminare a homosexualităţii în rândul soldaţilor. Psihiatrii armatei, împreună cu preoţii indicau soldaţii suspecţi de homosexualitate, care mai apoi erau trimişi la secţiile de psihiatrie. Cei care nu puteau fi „vindecaţi” cu medicamente, tratamente hormonale şi alte metode „psihiatrice”, erau castraţi sau obligaţi la operaţii de schimbare de sex. 


Experimentele nord-coreene.

Experimentele nord-coreene sunt, potrivit unor mărturii, similare cu lagărele naziste. Femeile erau de multe ori omorâte cu varză otravită, iar familiile de regulă în camerele de gazare.


Laboratoarele de Otravă sovietice.

Cunoscute şi sub numele de Laboratorul 1, Laboratorul 12 sau „Camera’, acesta a fost un proiect de cercertare al serviciilor secrete sovietice. Experimentul presupunea testarea mai multor substanţe letale asupra prizonierilor din Gulag. Scopul era descoperirea unei substanţe otrăvitoare fără gust şi inodoră, care să nu se fi putut detecta la autopsie. Otrava le era dată subiecţilor drept medicaţie, după masă. În cele din urmă, a fost creată C-2, o substanţă otrăvitoare care putea omorî o persoană în 15 minute.


Studiul Tuskegee Syphilis.

Tuskegee a fost un studiu clinic efectuat asupra a 399 de afro-americani, ce a avut loc în Alabama între 1932 şi 1972, cu scopul de a se testa utilitatea medicamentelor pentru sifilis. Subiecţii, de cele mai multe ori săraci şi analfabeţi, erau ademeneţi în participarea la experiment cu mâncare şi asigurări medicale. Nu li se dezvăluia scopul studiului şi nici diagnosticul real. La sfârşitul experimentului doar 74 dintre participanţi mai erau în viaţă. 28 de persoane au murit de sifilis, 100 din cauza unor complicaţii, 40 dintre neveste au fost infectate cu virusul respectiv si 19 dintre copiii lor s-au născut cu sifilis congenital.

Holocaustul.

Nivelul experimentelor şi torturilor umane petrecute în lagărele naziste a fost unul inimaginabil, care a culminat cu abominatii, umiliri şi degradări ale fiinţei umane care ar face să pălească chiar şi cruntele torturi ale Inchiziţiei medievale. Dureroasele şi macabrele experimente s-au concretizat în moarte, mutilare, desfigurare şi sechele pe viaţă. La Auschwitz şi în alte lagăre celebre, prizonierii selectaţi erau supuşi unor teste al căror scop declarat era acela de a ajuta personalul Wehrmacht-ului pe timp de război, a dezvolta noi arme, a studia recuperarea soldaţilor răniţi şi, nu în ultimul rând, a alimenta ideologiile rasiale susţinute de regimul nazist. Una dintre categoriile de prizonieri care au fost cel mai adesea supuse experimentelor a fost aceea a homosexualilor, doctorul Carl Vaernet iniţiind pe atunci un proiect personal în urma căruia spera să-i transforme pe homosexuali în oameni normali prin intermediul torturii. Cum evreii, slavii sau ţiganii erau consideraţi sub-oameni au avut parte de cele mai dureroase torturi experimentate pe fiinţele umane în cel de-al doilea Război Mondial. Sub scopul declarat al beneficiului Luftwaffe (Forţele Aeriene), s-a “studiat” fără anestezic, transplantul de organe de la un om la altul.Aceştia au fost folosiţi şi pentru studierea şi tratarea hipotermiei. Nici temuta malarie şi otrava nu a scăpat din planurile doctorilor nebuni aflaţi în anturajul lui Hitler.Un număr total de peste 400.000 de evrei şi ţigani au fost sterilizaţi cu forţă prin intermediul radiaţiilor, chirurgiei sau a diverselor substanţe experimentale.

Bizarul experiment Philadelphia

mai 22, 2018 Posted by Omae Admin No comments
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în ambele tabere inamice au avut loc experiente secrete pentru punerea la punct a unor noi arme „definitive“. Cel mai cunoscut şi de „succes”, dacă putem afirma asta, este proiectul Manhattan în urma căruia a fost creată prima bombă atomică. Folosirea ei la Hiroshima şi Nagasaki, după cum susţin numeroşi istorici, a dus la „soluţionarea” celui de-al Doilea Război Mondial, prin capitularea necondiţionată a Japoniei şi evitarea unei iminente invazii americane pe teritoriul nipon.

Totuşi cel mai bizar experiment despre care se crede că a avut loc vreodată este cunoscut ca proiectul Rainbow sau Experimentul Philadelphia. Pe marginea acestui misterios proiect au curs râuri de cerneală timp de aproape şapte decenii, fără ca vreun singur cercetător să poate oferi un răspuns mulţumitor legat de ceea ce se presupune că s-ar fi întâmplat cu distrugătorul USS Eldridge în 1943. Dacă pentru unii, totul nu este decât o farsă a unor minţi prea înfierbântate, realitatea unor cazuri, multă vreme secrete (vezi Proiectul Manhattan sau Proiectul Habbakuk prin care se construia un portavion de gheaţă), nu a făcut decât să dea apa la moară celor care cred că bizara teleportare a vasului american, din timpul celui de al doilea Război Mondial, este şi acum o realitate bine ascunsă de autorităţile de la Washington.

Totuşi povestea a început să capete contur abia prin anii ‘50, când Carl Allen, un fost capitan de nave de război, i-a transmis mai multe scrisori doctorului Morris K. Jessup, în care îi descria cu lux de amănunte un anume experiment intitulat Philadelphia. Lăsând deoparte pentru moment relatările celor doi, există o serie de date concrete cu privire la un proiect de asemenea anvergură încă din perioada interbelică.

Ideea şi începutul unui experiment bizar

Există un personaj misterios care apare în filmul “The Prestige” (2006, regiszat de Christopher Nolan), Nikola Tesla. Acesta îi pune la dispoziţie unuia dintre personaje o maşinărie care prin intermediul electricităţii multiplică un obiect sau o fiinţă vie. Povestea este în parte legată de acestuia din anii ’30, de la Universitatea din Chicago, când încerca posibilitatea de a face un corp invizibil prin intermediul electricităţii.



Nouă ani mai târziu, proiectul era mutat la Universitatea de Studii Aprofundate din Princetown, acolo unde era cooptat în echipa de cercetători şi germanul Albert Einstein. Rezultatele studiilor nu au fost date niciodată publicităţii, sporind aura de mister a acestora, deşi legendele urbane ţesute în jurul lor spun că invizibilitatea obiectelor fusese atinsă, chiar dacă reuşita nu implică decât obiecte de mici dimensiuni. Era punctul de plecare al celui ce avea să devină unul dintre cele mai bizare şi mai controversate proiecte din istorie, Experimentul Philadelphia.

În 1940 a fost realizată prima încercarea de invizibilitate, reuşindu-se dispariţia unei nave fără personal la bord. Tesla a avertizat imediat despre gravele probleme care ar fi putut surveni dacă pe navă s-ar află personal în momentul activării bobinelor lui Gauss. Marina militară americană, dornică de noi experienţe, nu a vrut însă să accepte nici o amânare, fapt ce l-a făcut pe Tesla, care nu dorea distrugerea de vieţi omeneşti, să părăsească definitiv proiectul în 1942. Există o serie de poveşti care afirmă că înainte să plece Tesla ar fi aprobat o încercare şi cu nişte animale domestice la bord. Efectele ar fi fost dezastruoase şi de aceea Tesla nu ar fi vrut să încerce cu oameni, însă presiunea era deja mult prea mare din cauza luptelor din Atlantic şi din Pacific.

În 1943, conducerea proiectului a fost încredinţată doctorului von Neumann, aflat în fruntea unei echipe formate din doctorii Gustoff, Clarkson, David Hilbert şi Henry Levinson. Obiectivul era continuarea investigaţiilor în problema invizibilităţii fiinţelor omeneşti, după cea a navelor.

Se pare că în data de 28 octombrie 1943, în portul oraşului Philadelphia, oficialii armatei americane puseseră la dispoziţia cercetătorilor distrugătorul USS Eldridge pentru a testa efectele invizibilităţii asupra navelor de luptă. Ceea ce a urmat, se va dovedi un scenariu demn de filmele de groază.

 Conform legendelor ţesute în jurul acestui experiment, la scurt timp de la pornirea puternicelor generatoare electrice instalate pe nava, USS Eldrige a fost acoperită de o ceaţă alb-verzuie care în câteva minute părea să devină materială. La scurt timp după aceasta, nava dispărea din câmpul vizual şi de pe ecranele radarelor pentru aproximativ 5 minute pentru ca, în momentul reapariţiei să prezinte martorilor o imagine de coşmar. Mulţi dintre membrii echipajului erau carbonizaţi total sau parţial, unii prezentau simptome de nebunie sau dispăruseră fără urmă, în timp ce alţii era integraţi în structura metalică a navei. Martorii declarau că USS Eldridge apăruse brusc la bază năvală din Norfolk, la aproximativ 600 de kilometri depărtare, pentru ca apoi, să dispară în numai câteva minute, la fel de misterios precum apăruse. Oficialii armatei opreau, în regim de urgenţă, experimentul, trecând totul sub tăcere ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat.

Începutul poveştii
Lucrurile vor reveni în actualitate abia prin 1955, când începe să se contureze povestea pe care azi o vedem drept cel mai mistersios experiment cunoscut vreodată. La 12 ianuarie 1955, Morris K. Jessup, profesor de matematică şi fizică, astronom amator şi autor al cărţii intitulate „Cazuistica OZN-urilor” primea o scrisoare misterioasă de la un anume Carlos Allende, în care erau redate, în detaliu, amănunte legate de dispariţia ditrugatorului USS Eldridge, precum şi simptomele ciudate ale puţinilor supravietutori ai echipajului. Jessup avea să fie şocat de cele aflate. Din scrisoare reieşea că marinarii de pe nava americană fuseseră lăsaţi la vatră din motive neelucidate, acolo unde efectele secundare ale teleportării deveneau din ce în ce mai evidente. Allende descria cazul unui supravieţuitor al experimentului care, aflându-se la masă împreună cu familia, s-a ridicat brusc, şi-a luat pălăria şi a ieşit prin perete fără ca cineva să îi mai dea de urmă vreodată. Un alt caz menţionat în scrisoare era cel al unui alt membru al echipajului care, în timpul unui conflict iscat într-un local public, dispărea fără urmă în timp ce lovea mai mulţi oponenţi. Allende ataşase scrisorii, mai multe articole ambigue legate de presupusul experiment, articole ce apăruseră în presă vremii, fără a da însă prea multe date concludente.

Reticent în faţa unor asemenea informaţii, Jessup îi va scrie misteriosului sau corespondent, folosind adresă de pe plic, cerând mai multe detalii legate de respectivul experiment şi de persoanele implicate în acesta. Răspunsul nu va veni decât câteva luni mai târziu, de data această semnat cu numele Carl Allen, în care ciudatul martor declară că nu poate oferi datele cerute dar că este gata să se supună unei şedinţe de hipnoză. Convins că este victimă unei farse de prost gust, Jessup va întrerupe corespondenţa.

După trei ani Jessup era chemat la sediul Biroului de Investigaţii al Marinei Militare din Washington(Office Naval Research – ONR) pentru a da declaraţii legate de cartea pe care o publicase cu ani în urma. Intrigat, Jessup se prezinta la sediul ONR acolo unde, spre marea sa surpriză, i se cere să dea explicaţii în legatură cu notele scrise de mâna pe un exemplar din „Cazuistica OZN-urilor”, exemplar care sosise la ONR de la aceeaşi adresa ca şi scrisorile pe care Morris K. Jessup le primise în urma cu doi ani.

Notele păreau scrise de trei personaje (Domnul A, Domnul B şi Jemi), cu stilouri de culoare diferită şi cu semne de punctuaţie înşirate fără nicio logică aparentă. Jessup recunoaşte scrisul Domnului A că fiind cel al lui Carlos Allende/ Carl Allen, şi rămâne surprins de cunoştinţele avansate ale acestuia, precum şi ale celorlalte două personaje, în domeniul aviaţiei, al principiilor de funcţionare ale OZN-urilor precum şi de relatările halucinante legate de Experimentul Philadelphia şi diferite râse de extratereştri aflate pe Terra.

Deşi este convins că totul nu este decât o continuare a farsei din 1957, Jessup este surprins de interesul arătat de oficialii ONR pentru scrisorile primite de la Allende dar şi de, paradoxal, informaţia conform căreia adresa de la care fuseseră expediate acestea nu este decât adresă unei ferme părăsite şi de insistenţă cu care oficialii încercau să îl determine să creadă că autorul scrisorilor este un psihopat.

 Matematicianul nu a reuşit să mai găsească un răspuns la informaţiile mai mult decât bizare cu care era, practic, bombardat. La 20 aprilie 1959, el era găsit mort, în propriul garaj, asfixiat cu gaze de eşapament. Dacă totul părea o sinucidere datorată unei depresii, bine cunoscută, de altfel, de membrii familiei, nu puţini au fost aceia care au crezut că moartea să nu era una întâmplătoare ci se datora, mai degrabă, datelor pe care le obţinuse în legătură cu Experimentul Philadelphia.

Povestea pe care Carlos Allende/ Carl Allen o afirma era se pare mărturia unui martor incomod pe care Jessup a susţinut-o  ulterior realizând chiar şi câteva documentare de televiziune despre Experiment, dar a fost ironizat ţi contrazis de US Navy.

Povestea lui Carl Allen
În octombrie 1943, Carl Allen era secund pe crucişătorul SS Andrew Furuseth, care, alături de USS Eldridge, făcea parte din convoiul de nave de război USG-23. Conform spuselor lui Allen şi ale altor marinari chestionaţi ulterior de către Jessup, în iunie 1943, armata americană instalase pe USS Eldridge mai multe utilaje şi tehnologii militare experimentale, majoritatea echipamente electronice.

 Printre acestea, două generatoare ce distribuiau energia prin intermediul a patru puternici magneţi montaţi pe punte, tuburi de amplificare a puterii şi circuite modulatorii. Potrivit martorilor, tot acest arsenal ar fi avut menirea de a genera câmpuri electromagnetice masive, capabile să oculteze întregul crucişător în faţa undelor radio şi luminoase, făcându-l astfel invizibil pentru navele inamice. O parte dintre marinarii prezenţi pe diverse nave din convoiul USG-23 i-au mărturisit lui Jessup că, la 28 octombrie 1943, pe USS Eldridge s-au efectuat teste ale echipamentelor dedicate Experimentului şi că în aceeaşi zi, în jurul orei 17.00, crucişătorul a pornit generatoarele de câmpuri electromagnetice.

Se pare că tehnologia de invizibilitate a funcţionat, deoarece, conform declaraţiilor, nava a fost învăluită într-o ceaţă verzuie şi apoi s-a făcut nevăzută. După 10 minute, celelalte crucişătoare din convoi au observat că USS Eldridge nu dispăruse numai de pe radare şi din câmpul vizual, ci dispăruse fizic, cu totul, din locul în care staţionase. Carl Allen, care fusese detaşat din convoiul USG-23 cu SS Andrew Furuseth în portul Philadelphia, afirma că, pe 28 octombrie la oră 17.15, peste port s-a lăsat subit o ceaţă verzuie şi, că din neant, a apărut USS Eldridge.

 Crucişătorul ar fi staţionat în Philadelphia până a două zi dimineaţă, când ar fi pornit în direcţia Norfolk. Pe parcursul nopţii, mai mulţi militari şi echipe medicale ar fi urcat la bordul navei. Allen crede că, în acea noapte, o mare parte a echipajului USS Eldridge a fost înlocuită. Cercetările lui Jessup conduc la concluzia că, pe parcursul Experimentului, o parte dintre marinarii din echipajul iniţial ar fi sfârşit în ospicii, în timp ce alţii pur şi simplu ar fi dispărut. Cei care au putut fi chestionaţi au mărturisit că suferă de amnezie şi că nu-şi aduc aminte să fi fost vreodată cu USS Eldridge în Philadelphia, acesta fiind şi punctul de vedere al US Navy.

Marina americană a adus martori de pe SS Andrew Furuseth, care au afirmat că noaptea de 28 octombrie 1943 a fost una cât se poate de obişnuită. Mai mult, cinci veterani de pe Eldridge, care trăiesc şi astăzi, declară că habar nu au cum a început legendă despre Experimentul Philadelphia, dar că s-au distrat copios pe seama ei. Un argument în plus pentru sceptici îl reprezintă faptul că în nici o arhivă (a armatei, a guvernului sau a serviciilor secrete americane) nu există măcar cea mai mică menţiune despre Experiment sau despre vreun incident deosebit în care să fi fost implicat USS Eldridge (în timp ce alte incidente, Roswell de exemplu, sunt consemnate în dosarele US Army sau CIA).

Argumente de ambele părţi
Pentagonul a negat în repetate rânduri orice implicare în presupusul proiect de teleportare/invizibilitate al navei USS Eldrige din 1943. Cu toate acestea, chiar dacă argumentele aduse de oficialii armatei americane par pertinente la o prima vedere, pentru adepţii teoriei conspiraţioniste, şi nu numai pentru ei, Experimentul Philadelphia nu este altceva decât unul dintre sutele de cazuri reale, ascunse cu grijă de privirile curioase ale opiniei publice.

 Pare greu de crezut, aşa cum susţine Pentagonul, că un proiect de o asemenea amploare să fie realizat ziua în amiază mare, într-un port în care oricine putea să vadă presupusa teleportare. De altfel, mărturiile veteranilor de pe distrugătorul american, precum şi jurnalul de bord din acea perioadă, arătau clar că USS Eldrige nu numai că se află în misiune în Bahamas, dar nici măcar nu a acostat în portul Philadelphia în decursul anului 1943. Mai mult, singurul martor al acestui eveniment, misteriosul Carl Allen, era de negăsit.

Totuşi ziarele timpului fac referire la un experiment şi negau implicarea vreunei nave americane. Se făcea atunci referire la o metodă prin care să se facă posibil ca minele marine să dispară.

Moartea lui Jessup a fost una din surse care au alimentat iniţial toate suspiciunile, ulterior lucrurile au devenit mai extinse. Nu a fost trecută cu vederea nici moartea bizară a lui Nikola Tesla, cel care se retrăsese oficial din proiect înainte de presupusul Experiment Philadelphia, susţinând că descoperirile sale vor fi folosite în detrimentul umanităţii şi nu în folosul acesteia, aşa cum intenţionase. După acest episod, Tesla este scos din sfera oamenilor de ştiinţă, fiind catalogat drept un savant nebun. La numai două luni după evenimentul în discuţie, Tesla este găsit mort în camera hotelului în care locuia, în timp ce toată arhivă, cuprinzând studii, note şi schiţe ale experimentelor sale, a fost sustrasă de către FBI şi catalogată, până în prezent, drept una secretă. Nu mai puţin important în această ecuaţie este şi misteriosul proiect iniţiat de Tesla, despre care savantul sârb susţinuse, în repetate rânduri, că va oferi lumii o armă care să pună capăt tuturor războaielor.

 La fel de ciudată pare şi declaraţia lui Albert Einstein, savantul care într-un interviu acordat unei publicaţii americane susţinea:„Daca aş fi ştiut la ce va duce descoperirea mea, m-aş fi făcut ceasornicar”. De altfel, se pare că genialul fizician şi-ar fi distrus, cu bună ştiinţă, o parte dintre documente, declarând celor apropiaţi că omenirea nu este încă pregătită să facă faţă descoperirilor sale.

Mai târziu, anumite teste s-au repetat in cadrul proiectului Montauk.



luni, 14 mai 2018

A fost creată sticla de bere pentru astronauți

mai 14, 2018 Posted by Omae Admin No comments
Companiile australiene care au creat in urma cu ceva timp berea spatiala lucreaza acum la o sticla speciala cu ajutorul careia astronautii, dar si viitorii turisti spatiali sa se poata bucura de populara bautura in conditii de microgravitatie.

Producatorul de bere 4 Pines Brewing si compania de inginerie spatiala Saber Astronautics Australia au dezvoltat prototipul sticlei pentru berea lor Vostok Space, numita dupa racheta cu care cosmonatul sovietic Iuri Gagarin a ajuns in spatiu in 1961, scrie Space.com.



Cercetatorii au vrut sa le ofere astronautilor experienta autentica a consumarii berii direct din sticla, fara pai. Recipientul dezvoltat de ei foloseste un mecanism care trage berea dinspre fundul sticlei spre gura ei, transformand o sticla obisnuita intr-un rezervor de combustibil, explica acestia.

Cele doua companii au lansat o campanie pe Indiegogo, prin care incearca sa stranga un milion de dolari pentru a-si transpune conceptul in realitate. Participantii la campanie pot cumpara un prototip al sticlei pentru ei insisi. Fondurile colectate vor fi folosite pentru finalizarea designului industrial al sticlei si pentru finantarea cercetatarilor, spun reprezentantii celor doua companii.

Cercetarile vizeaza si determinarea limitelor corpului uman privind consumul de alcool in conditii de microgravitatie, tinand cont si de regulile stricte ale NASA legate de acest aspect.

"Cunoasterea acestor limite este singurul mod responsabil de a le permite exploratorilor sa consume alcool in orice conditii. Pentru ca, daca merita cineva o bere buna, aceia sunt ei", spun australienii.

Nu sunt primii care vin cu ideea de bere spatiala. De exemplu, un experiment finantat de NASA a analizat procesul de fermentare a berii in spatiu, in timp ce rusii au cultivat hamei si orz pe Statia Spatiala Internationala, ba chiar, pe la inceputurile programului spatial, au liofilizat bautura.

Vostok, in schimb, este o bere cu un nivel mai scazut de carbonatare, dar un gust extrem de puternic, care sa poata fi simtit in conditiile modificarilor suferite de papilele gustative in spatiu.

Insula Morţilor se dezintegrează

mai 14, 2018 Posted by Omae Admin , No comments
„Insula Morţilor” sau numele său oficial Insula Hart, aflată lângă New York City, este locul de odihnă pentru aproximativ un milion de oameni. Noile observaţii arată că dezintegrarea insulei - ce implică şi surparea solului ca urmare a eroziunii - duce la dezgroparea resturilor umane.

„Rămăşiţele scheletice sunt efectiv scoase din pământ”, a precizat Melinda Hunt, directoarea organizaţiei non-profit Hart Island Project. „Schelete întregi cad de pe colină pe plajă şi sunt luate apoi de valuri”.



„Plaja Oaselor” s-a erodat timp de decenii din cauza furtunilor şi vremii capricioase, iar după ani de administrare defectuoasă a autorităţuilor din New York City (conform celor de la Hart Island Project), dezgroparea vestigiilor umane a atins un punct critic.

Insula nu este deschisă publicului, dar observaţiile organizaţiei non-profit au ajuns în atenţia mediei şi au dus la măsuri imediate ale oficialilor care au trimis o echipă de arheologi, care a recuperat deja 174 de oase culese din mai multe locuri, inclusiv şase cranii care acum vor fi reîngropate, relatează Science Alert.

Lucrările de reconsolidare ale insulei vor începe anul viitor, iar până atunci este imposibil de estimat în ce stare se va afla aceasta, respectiv câte rămăşiţe umane vor mai fi scoase la suprafaţa din cauza eroziunilor.

Insula a fost folosită pentru prima dată ca cimitir pentru soldaţii care au murit în Războiul Civil, dar apoi a devenit loc de odihnă pentru oamenii săraci care nu îşi permiteau o înmormântare privată. Aici mai sunt îngropaţi şi câteva mii de nou-născuţi care au murit la naştere sau la scurt timp după aceea.



Cei mai mulţi dintre locuitorii New York-ului nici nu ştiu de existenţa acestei insuliţe, situată la est de Bronx. Insula adăposteşte unul dintre cele mai mari, dar şi cele mai puţin cunoscute cimitire: aproximativ un milion de oameni sunt înmormântaţi aici în gropi comune, săpate de deţinuţi. Abia recent autorităţile au început să permită accesul publicului pe Insula Hart, dar vizitarea ei este în continuare problematică.

Începând din anul 1869, pe Insula Hart au fost îngropaţi copii născuţi morţi, oameni foarte săraci, persoane fără adăpost ori decedaţi ale căror corpuri neînsufleţite nu fuseseră cerute de nicio rudă.

Au fost înmormântaţi în gropi comune, fără pietre de mormânt; doar nişte ţăruşi albi marchează locul fiecărei gropi: câte un ţăruş la fiecare groapă cu 150 de cadavre de adulţi, câte un ţăruş la fiecare 1.000 de copii. Gropile sunt săpate de deţinuţii din penitenciarul de pe Insula Rikers.

În fiecare an sosesc aproximativ 1.500 de cadavre nou, afirmă artistul plastic Melinda Hunt, ce conduce Hart Island Project, un proiect menit să facă acest cimitir mai cunoscut şi mai uşor accesibil şi să adune date despre cei îngropaţi aici.

Insula servea drept cimitir în cursul Războiului Civil, apoi a fost folosită pe rând ca tabără de antrenament militar, închisoare pentru prizonierii confederaţi, colonie de muncă, azil pentru bolnavi mintal şi chiar bază pentu rachete, în vremea Războiului Rece, azi revenind la destinaţia de cimitir.

Este cel mai puţin vizitat cimitir din SUA, deşi este unul dintre cele mai mari. Vizitarea sa a fost, multă vreme, foarte dificilă,  insula fiind administrată sub regim penitenciar, astfel încât vizitele trebuie să fie autorizate de Department of Corrections (Administraţia Penitenciarelor din SUA). Filmarea şi fotografierea erau interzise. Şi azi, singurul debarcader este închis publicului şi înconjurat de sârmă ghimpată şi panouri de avertizare.

Abia recent, sub presiunea familiilor care doreau să afle detalii despre soarta prea puţin cunoscută a unor rude, autorităţile au permis accesul, începând din anul 2007. Cimitirul de pe Insula Hart a început aşadar să fie vizitat, dar de către foarte puţine persoane, deoarece vizitele sunt în continuare permise cu greu, iar cei care vin sunt trataţi la fel cu cei care vizitează un deţinut la închisoare, cu procedurile de securitate specifice penitenciarelor.

Administraţia Penitenciarelor din SUA susţine că nu are infrastructura necesară pentru a întâmpina vizitatorii ca pe cei ai unui cimitir obişnuit, deoarece insula este nelocuit, iar clădirile de pe ea sunt abandonate şi dărăpănate.

Hart Island Project încearcă să întocmească o bază de date care să cuprindă informaţii despre cei are au fost îngropaţi aici, dar datele sunt adesea confuze şi fragmentare. Până acum, cei ce lucrează în cadrul proiectului au reuşit să întocmească o bază de date cu înregistrări despre mai mult de 60.000 de înmormântări. O nouă lege ar urma să permită trecerea insulei din subordinea Administraţiei Penitenciarelor în cea a Administraţiei Parcurilor, dar transferul nu a fost încă făcut.

Insula Hart rămâne în continuare greu de vizitat, fiind, după cum spune una dintre puţinele persoane cărora li s-a îngăduit să o viziteze, „un cimitir public în care accesul publicului  nu este permis.”




joi, 10 mai 2018

Mari mistere ale civilizațiilor dispărute (+ Video)

mai 10, 2018 Posted by Omae Admin , No comments
Un om care judecă nu va reuși niciodată să accepte ideea că arhitectura antică, de o perfecțiune ce nu poate fi egalată de niciuna dintre tehnologiile noastre actuale, a fost realizată de oameni din epoca pietrei, în pieile goale, fără judecată și mânați doar de instinct. Ar trebui să te jenezi să vii în fața a milioane de oameni și să spui asemenea minciuni despre lumea apusă a acestei planete, ale cărei opere de artă sfidează timpul. Este ilogic să încerci să convingi un om cu judecată că blocuri de piatră grele de până la 2.000 de tone au fost ridicate de oameni primitivi, cu ajutorul rulourilor de lemn și cu sfori din liane.

Aș fi în stare chiar să accept acest lucru, dacă oamenii de știință și susținătorii lor înfocați ne-ar arăta pe viu că e posibil. De pildă, aș vrea să-mi arate cum se poate construi piramida cea mare din Egipt în 50 de ani, cam cât a trăit faraonul Keops, și care doar la exterior este făcută din 2.500.000 de blocuri de piatră, cântărind cel puțin 2,5 tone fiecare... Cum au putut primitivii să șlefuiască aceste milioane de pietre, să le care de la peste 70 de kilometri distanță de locul extragerii lor, să le ridice la 150 de metri înălțime și să le așeze fără nicio eroare, atâta timp cât azi constructorii greșesc orice construcție? Cum e posibil să-i umilești pe acești „arhitecți ai timpului”, cum îi numea Zecharia Sitchin, care au lăsat minuni ce sfidează tehnologia modernă, și să spui că au fost niște primitivi?

De ce continuă să se învețe în școli aceste minciuni evidente? Și de ce nici acum nimeni nu vrea să se trezească și să vadă adevărul? Nu există nu știu, nu se poate. Există doar frică de adevăr, de necunoscut, de schimbare. Pentru cei care mai cred în primitivismul anticilor, am să evidențiez doar câteva dintre minunatele lor opere de arhitectură, despre care elita spune că sunt făcute de niște oameni primitivi, pentru zeii lor. Am să încep chiar cu demascarea acestei imense minciuni în care elita științifică ne obligă să credem. Mulți cred că ceea ce au învățat este real, susținând și apărând minciuni care, spuse la infinit, au devenit adevăr. Eu vreau doar să vă arăt că mai există o față a  realității, pe care n-o știți și care vi se ascunde din cele mai vechi timpuri.

ABU SIMBEL ȘI HIDROCENTRALA DE LA ASSUAN

În 1960, președintele Nasser a început în Egipt lucrările celei mai mari centrale electrice a țării, care trebuia să ilumineze capitala Cairo și împrejurimile sale. Pe locul în care trebuia captat imensul fluviu sfânt al egiptenilor se ridica însă una dintre cele mai frumoase construcții ale lumii antice: templul din piatră Abu Simbel, reședința faraonului Ramses al II-lea, una dintre minunile antice ale acestei țări, aflat în patrimoniul UNESCO. Deoarece imensa construcție era în pericol, UNESCO a mobilizat 113 țări, care să contribuie cu bani, utilaje, muncitori, ingineri și arhitecți la mutarea  ei cu doar 180 de metri mai sus de locul în care se construia barajul. Fațada templului este impunătoare. Are 33 m înălțime și 38 m lățime. Reprezintă patru statui ale lui Ramses, fiecare făcută dintr-un singur bloc de piatră, având între 10 și 20 de metri înălțime și cântărind între 30 și 1000 de tone.

Mutarea templului de la Abu Simbel a durat 5 ani și a fost nevoie de 2.000 de oameni, tone de materiale și un efort tehnologic fără precedent. Au fost folosite cele mai noi și mai sofisticate mașinării inventate până atunci și s-a apelat la mai toate națiunile tehnologizate ale Terrei pentru a înfăptui acestă mutare. Dacă citești superlativele apărute în presa vremii, care fac referire la acestă operațiune, îți vine să râzi: „Mutare epocală! Tehnologie fără precedent! 113 țări implicate în proiect!” Adică 5 ani ca să muți ceva antic, făcut de niște primitivi, cu doar 180 de metri? Păi cum au ridicat ei aceste minunății, care cântăreau până la 1000 de tone, cu funii și lemne, iar super-tehnologizații s-au chinuit cu tot ce au avut mai bun timp de 5 ani, ca să mute totul cu doar 180 de metri? Cum au făcut primitivii să le aducă pe toate întregi de la 70 de km depărtare și să le pună nevătămate pe poziții? Nu se știe!

Un lucru este însă cert: ei, primitivii, le-au tăiat în piatră în cariere îndepărtate, le-au șlefuit, le-au sculptat, le-au înălțat și le-au asamblat într-o armonie perfectă așa întregi, cum au fost construite, în timp ce super-tehnologizații au făcut ceva epocal: din 1960 până în 1965 au tăiat tot templul bucată cu bucată și l-au reasamblat la 180 de metri mai încolo. Păi cum vine asta, dragă om avansat? Timp de 5 ani, inginerii, constructorii și tehnologia lor avansată au tăiat în felii un monument antic despre care ni se spune că a fost ridicat pe funii. N-ar fi fost oare momentul ideal să ne demonstrați cum au făcut anticii acest lucru?

 Cum vine asta, fără tehnologie se construiește ceva, în timp ce cu tehnologie se distruge? Iată masacrul tehnologic al templului de la Abu Simbel, într-un video care vă arată cum mută tehnologizații de azi minunile primitivilor: Moving Temple of Ramses. Eu n-am nimic împotriva faptului că doar în acest fel s-a putut salva o minune a antichității, sunt chiar fericită, dar asta dovedește că, de fapt, ceea ce se spune nu prea se potrivește cu realitatea, nu vi se pare?

PUMA PUNKU ȘI ARHITECȚII TIMPULUI

Puma Punku (Bolivia) este unul dintre cele mai impunătoare situri arheologice ale lumii antice, cunoscut nu atât pentru faptul că acolo tot primitivii noștri au construit temple pentru zei, cât datorită faptului că în acea zonă se văd mai mult decât oriunde în altă parte două lucruri care ne lămuresc asupra unor „mistere” ale lumii științifice, care nu poate să ne dea niște răspunsuri concrete la două întrebări simple:
– Cine a construit acele minunății?
– De ce toate construcțiile sunt devastate, ca și când o catastrofă a trecut peste ele?
La prima întrebare se poate răspunde simplu: le-au construit tot acei „primitivi” care aveau o super-civilizație înfloritoare, așa cum se vede din rămășițele ei.



Ceea ce vedeți este doar 1% dintre minunile arhitecturale ale acestei așezări care cândva a fost o civilizație înfloritoare, ce avea cunoștințe uluitoare de inginerie și arhitectură și o tehnologie care o întrece cu mult pe a noastră. Este inutil să ne ascundem după deget și să ne decretăm cei mai inteligenți descoperitori de unelte și energii superioare, când de fapt se vede clar că ceea ce nouă ni se pare că descoperim este de fapt o redescoperire a ceea ce popoarele antice au descoperit înaintea noastră. Măreția și grandoarea acestor civilizații se vede nu numai după rămășițele culturii și așezărilor lor, ci și după felul în care ne-au scris și ne-au spus tot ce știau și aveau ei în acele vremuri, despre cum erau sclavii zeilor (a se citi „extratereștrilor”) și cum omul de atunci lupta împotriva lor. Aceste scrieri antice, în care ei ne avertizează în legătură cu multe lucruri, noi astăzi le numim legende, povești, primitivism.

În fotografia de mai jos se vede cum imensele blocuri de piatră au fost spulberate de la locurile lor de o mână nevăzută, cu o forță de neconceput, făcându-le să se împrăștie precum bețele de chibrit pe tot întinsul podișului bolivian. Te întrebi cu stupoare ce catastrofă nebănuită a avut atâta putere, încât să măture o civilizație care nu trăia în epoca de piatră, așa cum ni se spune, ci în case de piatră. Cine, cum și de ce a spulberat totul atât de ușor?

Păi, dacă piatra și bazaltul de câteva mii de tone au putut fi distruse, atunci ce s-ar întâmpla cu casele noastre, pe care le zboară vântul și la o pală mai puternică, și de care suntem așa de mândri? Te mai poți crede oare cel mai inteligent și tehnologizat din univers în fața maeștrilor care modelau piatra și bazaltul ca pe unt, cioplind din ele așezări nemuritoare? Dar nu numai la Puma Punku exista rămășițele unei civilizații înfloritoare și inteligente, ci și pe restul planetei, inclusiv în apele oceanelor. Am să vă delectez acum cu câteva fotografii din alte părți ale lumii.

BAALBEK, LOCUL UNDE PRIMITIVII NE DAU CLASĂ

Baalbek, este unul dintre cele mai controversate locuri ale antichității. Se află în Liban, la cca 80 km depărtare de capitala sa, Beirut. Este cunoscut nu numai datorită nenumăratelor sale temple de dimensiuni impresionante, ci mai ales datorită templului construit pentru zeul Jupiter, de către romani. Romanii, distrugătorii lumii antice, s-au lăudat că au construit acest templu pentru zeul lor. Desigur, tot așa cum au construit peste tot, în imperiul lor, pe fundațiile construcțiilor antice care au mai rămas după ce le-au distrus ei, așa cum au făcut și cu podul nostru de peste Dunăre, construit de Decebal, sau cu minunata civilizație etruscă, de la care au învățat totul, în umbra căreia au trăit, dar pe care au distrus-o mai apoi, însușindu-și cu nerușinare măreția și gloria sa.

Renumitul templu antic, distrus de romani, din care a mai rămas doar baza și coloanele din față, are o particularitate unică în lume. Peste ruinele rămase, romanii au reconstruit templul lor, închinat lui Jupiter, schimbându-i apoi numele din Baalbek în Heliopolis. În ceea ce mă privește, am mari dubii că aceste ziduri au fost opera romanilor „civilizatori”, pentru că asemănarea lor cu cetățile geților din Dacia, Troia sau Peru este uimitoare. Dar să mai fie și un lup mâncat de oaie, că n-o fi foc, cu toate că această construcție uimitoare are același tip de piatră și aceeași tehnică de construcție ca a geto-dacilor.



Partea cea mai interesantă este că această bază are în componența sa niște pietre de granit de o mărime uimitoare. Sunt trei la număr și de aceea au căpătat numele de Trilithon. Sunt cele mai mari pietre de construcție din lume. Fiecare bloc este perfect șlefuit și cântărește 1000 de tone.

Cine a putut să le aducă din carieră în acest loc, să le taie și să le așeze perfect în aceste ziduri? Această tehnică de construcție nu aparține nimănui, niciunei civilizații cunoscute pe pământ. Cine ar fi putut să ridice astfel de greutăți? La ora actuală, singura macara capabilă să ridice această greutate se află în Anglia, dar nu este în stare să se și deplaseze cu o astfel de încărcătură. Deci, dacă primitivii deplasau cu funii și rulouri de lemn o greutate pe care nici cea mai avansată tehnologie n-o poate face, atunci e mai bine să fii primitiv decât tehnologizat. Dar asta nu e tot. Curtea templului este așezată pe o platformă numită „Marea terasă”, care are un zid enorm, realizat cu pietre mastodont de 20 m lungime și 4 m grosime. 9 dintre aceste blocuri se află pe latura de nord a templului, 9 la sud și 6 la vest. Mai trebuie să insist ca să înțelegeți că noi, cu tehnologia noastră, suntem niște pigmei față de acești giganți ai antichității?

Mai am însă un as în mânecă. Mai există o piatră, mai mare decât toate acestea, la câțiva kilometri depărtare de Baalbek, într-o carieră de calcar (foto sus). Are 1.200 de tone și depășește 21 de metri lungime. Aceste dimensiuni impresionante o face cea mai mare piatră prelucrată dintr-un singur bloc din lume. Este numită Piatră Soarelui și are un capăt ridicat de pe pământ, iar partea opusă este încă lipită de rocă, aproape gata pentru a fi dusă la destinație.

CALCULATORUL DIN ANTIKYTHERA

În anul 1901 a fost descoperită în apele teritoriale ale Greciei, în Antikythera, o insulă aflată între Creta și Peloponez, o epavă care zăcea pe fundul apei. Pe această ambarcațiune a fost descoperit cel mai vechi calculator din lume, un instrument care a fost inventat abia în secolul trecut de către impunătoarea noastră civilizație. Păi cum este posibil? Simplu: cei care l-au făcut erau o civilizație mai avansată, mai civilizată, mai inteligentă și mai bună ca noi, logic, nu!

Calculatorul din Antikythera este construit din bronz, are nenumărate roți zimțate și se pare că a folosit la navigație sau în astronomie. Au fost recuperate 80 de fragmente din acest sofisticat mecanism, cu ajutorul cărora s-a putut reconstrui acest obiect care n-ar trebui să existe, după marii noștri oameni de știință, care l-au catalogat ca fiind un obiect în afara timpului său. Bine, bine, n-ar fi trebuit să existe dacă n-ar fi fost găsit, dar în condițiile în care el există, se vede, se poate atinge, cum mai poți să-i negi existența și să-l treci la mistere? De ce atâtea mistere? Cineva l-a făcut, din moment ce el există? În prezent, calculatorul care n-ar trebui să existe se află în muzeul din Atena.

URME UMANE DE 500 DE MILIOANE DE ANI

Câți dintre voi n-ați auzit că în lume s-au găsit diferite urme umane în piatră sau în pământ fosilizat? Cred că mulți, dar puțini sunt cei ce știu despre o urmă umană pe care oamenii de știință ai sistemului n-au putut s-o conteste. Au încercat s-o ascundă prin vreun sertar sau în catacomba vreunui muzeu, dar n-au reușit. Au făcut însă ceva: au vorbit foarte puțin despre ea, ca să nu se știe prea mult despre acestă descoperire, și au dezbătut cazul doar în lumea lor. Am să vă povestesc despre acestă urmă care pentru mulți n-are vreo valoare și nici nu e cine știe ce frumusețe. Însă după ce veți citi aceste rânduri, o veți privi cu alți ochi, vă asigur.



În 1968, William J. Meister se afla în împrejurimile Antelope Spring, la 43 de mile depărtare de Delta, Utah, în căutare de fosile pentru colecția lui particulară. A descoperit în acea zi foarte mulți trilobiți, niște scoici fosile din perioada Cambrian. În acea vreme, așa cum se învață încă în școli, pe pământ nu exista viață în afara scoicilor, lichenilor, meduzelor și ciupercilor. Meister a descoperit incredibila urmă când o bucată de piatră s-a deschis ca o carte atunci când ciocanul său a lovit-o. Era o urmă umană care a călcat un trilobit, mic crustaceu preistoric. În afară de faptul că era pentru prima dată în lume când se putea dovedi științific că omul a existat înaintea dinozaurilor, care în acest caz nici nu se născuseră, această urmă mai are o particularitate: piciorul care a făcut-o era încălțat. Ce chestie! Cum poți să ascunzi oamenilor o așa de mare descoperire și să continui să le spui în școală copiilor că omul nu a cunoscut dinozaurii?

Încălțămintea e lungă de 26,03 cm și lată de 8,9 cm. Călcâiul e separat de talpă și se vede destul de bine adâncitura tocului încălțămintei pe care o purta omul, așa cum rămâne de fapt orice urmă de încălțăminte pe pământ în zilele noastre. Meister n-a găsit niciun geolog dispus să analizeze supărătoarea urmă umană și atunci a publicat știrea în ziarul local The Desert News, care la scurt timp a devenit de notorietate națională. În acest fel, el a putut duce amprenta doctorului Clarence Coombs, de la Columbia Union College, și geologului Maurice Carlisle, de la Universitatea din Colorado. Carlisle a scormonit două ore înainte să găsească un strat de nămol care ar fi reprezentat proba faptului că formațiunea s-a găsit un timp la suprafață, fiind aptă să conserve urmele, dar în van, urma provenea dintr-un strat din perioada Cambriană, adică de acum 505-590 de milioane de ani. Această datare a iritat enorm mediul academic, care nici în fața probelor de necontestat n-au vrut să recunoască autenticitatea ei, refuzând să studieze în detaliu această mărturie antică a existenței umane pe pământ.

Michael A. Cremo și Richard L. Thompson, doi cercetători americani, autori ai unei cărți pe care eu o ador, pentru că demască cu probe științifice minciunile lumii academice, carte cenzurată, înjumătățită și contestată, intitulată „Arheologia interzisă”, au studiat această urmă la calculator, concluzionând că nu este cu nimic diferită de o urmă modernă, lăsată de un pantof, deci urma din Cambrian este perfect autentică.

În acest caz, nu numai că este demascată minciuna inexistenței omului în timpuri preistorice pe acestă planetă, dar este și proba cu care se dovedește clar că cel care a lăsat-o nu era un primitiv.
Dacă s-ar lua în calcul măcar aceste câteva exemple, fără să se țină cont de alte mii care s-au descoperit în întreaga lume, și s-ar demonstra clar că istoria ne-a fost schimbată, că am fost mințiți, că trecutul nostru este altul, că ar trebui să se rescrie totul, iar copiii noștri n-ar mai fi nevoiți să învețe minciuni, prezentate ca adevăruri de necontestat.

ALTE MĂRTURII TEHNOLOGICE ALE TRECUTULUI

FAIMOSUL ZED – turnul lui Osiris din piramida lui Keops. Oamenii de știință nu știu ce este, deși nu e greu să-ți dai seama că e o coloană izolatoare pentru transformatoare de energie înaltă. Desigur, ei nu pot să afirme acest lucru, atâta timp cât se susține teoria idioată, conform căreia aceste opere arhitecturale sunt ridicate de oameni din epoca de piatră, cu funii și lemne. În dreapta este cel fabricat de civilizația noastră pentru transformatoare.

CRANIUL DE CRISTAL MITCHELL-HEDGES a fost descoperit în 1927, într-o așezare Maya. Cântărește 5,19 kg și este prelucrat dintr-un singur bloc de cristal. Craniul a fost supus unor analize complexe la laboratoarele Hewlett Packard din California, în urma cărora s-a constatat că a fost sculptat în sensul invers al axei naturale a cristalului. Această tehnică este imposibilă fără ajutorul laserului. Ceea ce mai surprinde la acest craniu este lumina, care se focalizează dinspre ceafa craniului spre orbite. Pentru a obține acest efect, unui sculptor din ziua de azi i-ar trebui un model 3D al craniului, pe care să-l urmeze. Pe suprafața sa nu s-a găsit nicio imperfecțiune, iar dacă astăzi cineva ar vrea să realizeze o astfel de lucrare, cu cele mai moderne lasere actuale, i-ar trebui cel puțin un an ca să-l termine.

FIGURINELE ACAMBARO sunt niște figurine mici de ceramică, găsite în Acambaro, Mexic, în 1944. Au fost descoperite accidental și sunt în număr de 32.000. Reprezintă tot felul de ființe, de la dinozauri până la egipteni, sumerieni și caucazieni bărboși. Potrivit cărților de istorie, pe vremea dinozaurilor nu existau oameni, și aceste figurinele dau peste cap teoria darwinistă, iar istoria ar trebui rescrisă.



CRANIUL UMAN CU COARNE. Sayre este o regiune din Bradford County, Pennsylvania, unde în 1880 a fost descoperită o movilă funerară care conținea câteva cranii și oase umane ciudate. Scheletele au aparținut unor ființe umane normale din punct de vedere anatomic, dar craniile lor aveau coarne. Înălțimea lor depășea cu puțin 2 metri. Nu era însă pentru prima oară când schelete mari și încornorate erau dezgropate în America.

CĂLCÂIUL DE ALUMINIU DE LA AIUD. La 2 kilometri est de Aiud, niște muncitori au dezgropat în 1974 trei obiecte. Două erau oase fosilizate de mamuți, iar al treilea, un obiect de cca 20 cm, din aluminiu, în formă de ciocan, cu două găuri de mărimi diferite. Aluminiul a fost descoperit pentru prima dată în 1825. Stratul de oxid pe care aluminiul îl face în contact cu oxigenul era destul de gros, sugerând o vechime de 20.000 de ani. Ufologii care au aflat de existența acestui obiect a opinat că ar fi vorba despre o talpă de aterizare pentru aeronave extraterestre. S-au emis și alte ipoteze, dar un lucru este sigur: „călcâiul de aluminiu de la Aiud” rămâne un mare mister.

HARTA LUI PIRI REIS. Palatul Topkapi din Istanbul este un monument istoric ce poate fi vizitat. În 1929, acesta a devenit muzeu, timp în care au fost descoperite mai multe artefacte în interiorul său, printre care și harta amiralului turc Piri Reis, desenată pe piele de gazelă, în 1513. Jumătatea de hartă care a supraviețuit arată coastele vestice ale Europei, nordul Africii și coasta Braziliei, dar și diferite insule din Atlantic, chiar și mitica insulă Antilia și, posibil, Japonia. Cel mai ciudat este faptul că pe această hartă apare și Antarctica, dacă avem în vedere că prima expediție atestată istoric în acea zonă este cea rusească, din 1820. Ciudățenia constă în faptul că Antarctica este desenată în detaliu și neacoperită de gheață. După estimările cercetătorilor, acest continent a fost acoperit de gheață în ultimii 6.000 de ani.

AVIOANE ANTICE. În anul 1898, într-un mormânt din Saqqara, Egipt, un explorator descoperea o ciudată machetă din lemn, a unui obiect cu aripi. Cum la acea vreme avionul nu fusese încă inventat, cercetătorii au considerat artefactul drept reprezentarea unei păsări și l-au uitat într-un muzeu din Cairo. În 1972, arheologul Kalil Messiha a dat întâmplator peste această machetă și a rămas șocat de formele sale aerodinamice și de curbura aripilor, identică celei a unui avion Concorde.

CIOCANUL PREISTORIC DIN TEXAS. Acest ciocan din fier cu coada de lemn a fost descoperit în 1936 de către o echipă de arheologi americani și britanici, pe un șantier arheologic de la marginea localității London, statul Texas. Unealta era încastrată într-o rocă veche de 400 de milioane de ani, iar testele efectuate asupra sa au relevat faptul că a fost făurită în urmă cu 500 de milioane de ani. De menționat că fierul ciocanului respectiv este mai pur decât orice fier produs prin tehnologiile moderne.

DESENELE DE LA NAZCA au fost descoperite în anul 1930 când aviația SUA a inaugurat două linii comerciale ce survolau pampasul peruan. Acoperind o suprafață de 450 km², liniile de la Nazca înfățișează diverse plante și animale. Cele mai mari reprezentări ajung la 200 m lungime. Printre acestea, apar și unele figuri ciudate, numite de cercetători geoglife. În timp ce comunitatea științifică este rezervată în privința folosirii geoglifelor, unii entuziaști afirmă că ele ar fi hărți astronomice sau puncte de reper pentru OZN-uri. Dar indiferent la ce au folosit, desenele de la Nazca n-ar fi putut fi realizate decât printr-o coordonare venită din aer, de la mare înălțime.

NAN MADOL, ORAȘUL PREISTORIC DE PE RECIFUL DE CORALI, a fost construit pe un recif din Micronezia. Acesta este alcătuit din circa 250 de milioane de tone de blocuri de bazalt suprapuse. Așezarea se întinde pe o suprafață de 18 km² și este formată din peste 100 de insulițe artificiale, unite între ele prin viaducte. Nimeni nu poate explica felul în care au fost transportate acolo blocurile de bazalt și nici cum a fost construit orașul. Pentru ridicarea lui, astăzi ar fi nevoie de zeci de macarale gigantice.

ZIDURILE SACSAYHUAMAN. Trei ziduri concentrice, lungi de 360 m și înalte de 6 m, au fost construite în jurul fortăreței incașe Sacsayhuaman din Cuzco, Peru. La înălțarea lor s-au folosit blocuri de piatră imense, cântărind până la 300 de tone bucata. Incașii nu au folosit mortar pentru a fixa bolovanii, care sunt atât de bine îmbinați, încât nu se poate strecura între ei nici o lamă de cuțit.

BATERIA DIN BAGDAD. Știința contemporană consemnează faptul că bateria a fost inventată în anul 1800 de către contele Allesandro Volta. Cu toate acestea, în ruinele unei așezări din apropierea orașului irakian a fost descoperită în anul 1930 această baterie antică, ce poate funcționa și astăzi. Bateria este alcătuită dintr-un vas de ceramică, măsurând 12 cm înălțime. Înăuntru se găsește un cilindru de cupru, cu o bară de fier oxidat în interior. Experții care au analizat obiectul (care datează din jurul anului 250 î.e.n.), au ajuns la concluzia că este de-ajuns ca vasul să fie umplut cu un lichid acid, pentru a produce curent electric.

APRINZĂTORUL DIN PIATRĂ. În 1961, un grup de tineri au descoperit în apropiere de Olancha (statul California) ceea ce ei au considerat a fi o geodă (piatră scobită, în care se pot găsi tot felul de cristale). Spre stupefacția lor, au găsit în interior un obiect de porțelan alb, evident făcut de mâna omului, în care se afla un mecanism din metal, având în centru o tijă cu un arc minuscul la unul dintre capete. Misteriosul obiect poartă numele de „artefactul din Coso”. Pentru omul modern, obiectul seamănă cu un dispozitiv de aprindere. Problema este că acesta a fost găsit în interiorul unei pietre care, conform geologilor, a avut nevoie de 500.000 de ani pentru a se forma.



MINGILE DE PIATRĂ. Muncitorii angajați să curețe o zonă din jungla din Costa Rica au găsit mii de bile de piatră perfect sferice, având dimensiuni diferite: de la o minge de tenis, până la bile uriașe, de 2,5 m diametru și o greutate de 16 tone. Mingile au fost descoperite pe malurile unor râuri și în cimitire antice.

PIETRELE DROPA. În 1938, un chinez a descoperit în munții Baian-Kara-Ula un lanț de peșteri care au adăpostit cândva o civilizație. Aici au fost găsite sute de discuri de piatră cu diametrul de 23 cm fiecare, cu șanțuri concentrice pe suprafața lor și cu o gaură în mijloc, ca la plăcile de patefon. La o examinare mai amănunțită, s-a constatat că șanțurile sunt formate din sute de hieroglife minuscule. Vechimea pietrelor a fost estimată la 10-12.000 de ani. Un alt set de teste a relevat faptul că discurile au fost cândva încărcate electric. Analiza pietrei în sine a scos la iveală o înaltă concentrație de cobalt, lângă alte materiale. După îndelungi cercetări, savanții chinezi au descoperit o poveste minunată, despre niște nave extraterestre care s-au prăbușit. Navele aparțineau unor oameni care se numeau dropa. La ora actuală, în acel loc trăiește un trib de pigmei care-și spun „dropa”.

SFERELE METALICE. Minerii din Africa de Sud au scos la lumină sute de sfere metalice, de origine necunoscută. Ele au circa 3 cm diametru, iar unele au încrustate linii paralele, asemeni unor șanțuri, de jur-împrejur. Metalul din care sunt făcute este atât de dur, încât nu poate fi zgâriat nici cu un instrument din oțel. Până în prezent, au fost descoperite două feluri de sfere: unele au o tentă albăstruie cu reflexe alburii, iar altele sunt scobite pe dinăuntru și umplute cu o substanță albă, poroasă. Stratul de rocă din care au fost extrase aceste sfere datează din precambrian, iar vechimea rocii este estimată la 2,8 miliarde de ani.

ASTRONAUȚII DIN ITALIA ȘI JAPONIA. În orășelul Val Camonica din Italia, pe o piatră antică există o pictură veche de cca 10.000 de ani , care reprezintă vizitatori extratereștri, echipați cu costume de astronauți. În Japonia a fost descoperită o figurină, numită Dogu , care reprezintă o ființă îmbrăcată într-un costum spațial. Deși stilizarea poate da naștere la interpretări, detaliile nu pot lăsa nicio urmă de îndoială că acesta este un astronaut.



ZEUL COSMONAUT. Palenque este una dintre cele mai importante regiuni în care civilizația Maya a lăsat urmele existenței sale. Acolo se află o grotă săpată în stâncă, unde pe 15 iulie 1952 arheologul mexican Alberto Ruz Lhuiller a făcut descoperirea vieții sale. Este vorba despre un sarcofag care, conform inscripţiei, ar fi aparținut regelui Pakal. Acest sarcofag a devenit celebru și învăluit în mister datorită basoreliefului de pe placa superioară, care îl înfățișează pe rege într-un fel de navetă spațială, în care manevrează diverse manete.



Istoria sectei islamice a «asasinilor»

mai 10, 2018 Posted by Omae Admin , No comments




La sfârșitul secolului al XI-lea și-au făcut intrarea în istorie „asasinii” din Alamut. Cine erau aceștia? Bazele acestei secte (clan) din ramura Nizari a musulmanilor șiiți au fost puse de șeicul din Alamut (sudul Mării Caspice), Hassan al-Sabbah, în anul 1190.

Acesta a transformat fieful său într-o adevărată tabără de pregătire a Hashshashinilor, care erau folosiți împotriva cruciaților, dar mai ales împotriva liderilor suniți ai califatului Abbasid.  În privința recrutării membrilor sectei, există două legende.

Una dintre ele, lăsată de Marco Polo, spune că pentru a racola o altă persoană, „asasinii” îi administrau acesteia un drog puternic și astfel îi dădeau impresia că este pe moarte; mai târziu o aduceau în simțiri într-o grădină superbă, cu flori și femei frumoase. „Victima” era convinsă că a ajuns în rai și că Hassan al-Sabbah este trimisul lui Allah, și prin urmare trebuie să-i îndeplinească toate ordinele, chiar dacă ar fi trebuit să ucidă sau să se lase ucis.



Altă legendă spune că viitorii „asasini” erau duși de mici în Alamut, unde erau ținuți într-o grădină foarte frumoasă și „serviți” cu hașiș. La un moment dat erau scoși din „paradis” și închiși într-un turn; după un timp li se spunea că pentru a reveni la viața dinainte trebuie să se supună orbește poruncilor liderului.

Și în legătură cu numele lor, există mai multe variante. Una din ele se referă la obiceiul membrilor sectei de a fuma hașiș; alta că ar veni de la numele arab al cetății Alamut, adică al-Assa (de unde a rezultat al-assasin); de asemenea, denumirea ar putea însemna „supușii lui al-Hassan”.

„Asasinii” erau foarte meticuloși, încercând ca în timpul misiunii lor să nu facă victime colaterale; asasinatele aveau de obicei loc în public, cu precădere în moschei. Arma folosită cu predilecție era pumnalul; nu se sinucideau niciodată, preferând în cazurile în care nu mai aveau nici o scăpare să se lase uciși. Nu ucideau fără rost și chiar trimiteau avertismente celor pe care-i aveau în vizor, atenționându-i că vor muri dacă nu-și schimbă atitudinea (planurile, politica etc.).

Un „asasin” s-a strecurat în cortul celebrului Saladin, lăsându-i acestuia pe piept, în timp ce dormea, un mesaj cu textul: „Ești în puterea noastră”. Printre victimele „asasinilor” s-au numărat: vizirul Nizam al-Malik, vizirul al-Afdal, Raymond al II-lea de Tripoli sau Conrad de Montferrat. Membrii sectei puteau fi angajați pentru executarea unor asasinate (patriarhul Ierusalimului a fost lichidat la solicitarea Ospitalierilor, Conrad de Montferrat la solicitarea lui Richard Inimă de Leu).

A existat o ramură a „asasinilor” și în Siria, în cetatea Masyaf (foto sus), condusă de Rashid-al-Din Sinan, foarte puternică în a doua jumătate a secolului al XII-lea. În 1256 cetatea Alamut a căzut în mâinile mongolilor; chiar dacă în 1275 secta a recucerit pentru câteva luni vechea reședință, puterea și influența „asasinilor” a scăzut tot mai mult, ei dispărând treptat de pe scena istoriei.

miercuri, 9 mai 2018

Artefacte care nu ar trebui să existe, uneltele de măcelărie din Filipine

mai 09, 2018 Posted by Omae Admin No comments
Arheologia interzisă este o știință care se ocupă în principal cu anumite obiecte și artefacte, care nu ar fi trebuit să existe. Din această sferă fac parte și uneltele de măcelărie, care au fost descoperite recent în Filipine și au o vechime de 709.000 ani.

Se pare că omul a avut un strămoș extrem de abil, atunci când vine vorba despre vânatul și tranșatul animalelor. Acest strămoș comun a trăit pe teritoriul actual al stalului Filipine și a fost extrem de organizat. Arheologii au descoperit un set de unelte sau scule de măcelărie, care datează de 709.000 mii de ani.

Descoperirea este una senzațională, pentru că astfel se schimbă data inițială a apariției omului pe Terra cu câteva sute de mii de ani. Setul de unelte a fost descoperit lângă scheletul unui rinocer.

Cercetătorii au descoperit urme de peste 50 de unelte de piatră și un schelet aproape complet de rinocer, care a fost tranșat cu aceste scule. Este limpede că aceste unelte au fost realizate de omul primitiv și folosite pentru vânătoarea și tranșarea animalelor. Descoperirea este o surpriză uriașă pentru arheologi, care considerau că omul a ajuns în Asia abia acum 70.000 de ani.

Uneltele sunt compuse din 49 de fulgi de piatră, extrem de ascuțiți, 6 miezuri și două bucăți mai mari, care erau folosite pe post de ciocan.



Scheletul de rinocer prezintă urme clare cum ar fi fost tranșat sau mai degrabă măcelărit cu uneltele din piatră. De aici s-a ajuns la concluzia că omul, care a trăit cu mult timp în urmă, pe teritoriul statului Filipine, deținea numeroase cunoștințe despre vânat și despre conservarea cărnii. Mai mult de atât, arheologii susțin că este vorba despre un om nomad, al cărui activitate principală era vânatul.

Nu se poate spune cu exactitate ce fel de specie de om ar fi putut să trăiască în urmă cu peste 700.000 în Filipine, dar este limpede că Terra are o istorie mult mai complexă decât își poate imagina cineva.

Arheologie interzisă – cine le-a fabricat?
Experții susțin că aceste instrumente nu au fost făcute de Homo Sapiens, ci alte hominide, care s-ar fi răspândi prin întreaga lume. Nu se cunoaște ce alte hominide ar fi putut să existe în acea vreme. Nu se exclude posibilitatea ca în acea perioadă să fi existat homo florensis în Filipine.

După cum a remarcat arheologuli Gerrit van den Bergh, de la Universitatea din Wollongong din Australia, aceste hominide misterioase s-au răspândit probabil în întreaga zonă într-o serie de valuri migratoare pe parcursul a mai multe milenii.

Van den Bergh crede că acești oameni misterioși au călătorit cel mai probabil de la nord la sud, din China și Taiwan, și nu dinspre vest spre est, de la Borneo sau Palawan până în Indonezia.

Descoperirea a fost publicată sub forma unei lucrări în revista de specialitate Nature.
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Facebook

Alte chestii interesante

Articole noi

Top 30 zile

Relativ

Top 7 zile